S-au prăfuit visele croşetate în paradisul ochilor inocenţi; acum atârnate de umeraş, zâmbetul schiţat din lacrima copilăriei,veselia de la răsărit,mângâierea; atingerea de caşiumir din palma mamei,cuvântul iubire; uscat de nerostit în liniştea umbrei.Prăfuit este şi leagănul din parcul unde mi-am plimbat reveriile; rămasa-mi mic ca şi bunătatea de atunci,bătrânul cu chipul vestejit de uitare; bunicul meu,o floare roz pictată de speranţă; înecată între câteva pagini de carte.S-au prăfuit şnururile negre de tristeţe şi tricoul alb de mântuire,sfaturile la lumina lumânării din zilele pe picioarele lui tata. Atât de prăfuite sunt şi holurile şcolii împodobite cu râsete,alergările spre tărâmuri fără graniţe,libertatea,mută şi ea.S-au prăfuit, de atâta stat în dulapul de lângă mine…
ma regasesc in 'prafuirea' viselor ochilor inocenti, cuvantul iubire uscat de nerostit.este ca un vis feeric din care ti-e frica sa te trezesti pentru ca realitatea poate fi mai crunta, chiar daca si visul e trist... sunt colturile greu accesibile ale subconstientului inca ramas pe alocuri inocent, melancolic, copilaros dar care se estompeaza, ineaca, acoperit de tot mai multe... picaturi de praf...
RăspundețiȘtergere