Ce trist murmură vântul
Şoapte de dincolo de ţărm,
De parcă-mi simte dorul..de-al meu tată
Şi ce lacrimi “rupte” din pereţi,
o copilă auziră chicotind,
un tată cu miros proaspăt de var,
ce mă-nălţa la tavan,
cu braţele-i ca doi stâlpi,
pluteam în aer fluturată de viaţă,
adorată şi iubită ca un soare,
acolo, sub cerul înstelat ca martor.
Ce trist murmură vântul
Şoapte de dincolo de ţărm,
De parcă-mi simte dorul..de-al meu tată
Şi ce zgomot se aude în mare,
râsul nostru plin de viaţă,
nisipul păstrează intacte în al său “sân”,
două umbre, mii de cuvinte,
îmbrăţişări de nedespărţit,
lumea noastră scrisă pe valuri,
adusă de vâjâitul vântului,
din ore, din anotimpuri,
ca o adiere din ziua în care iubirea ne-a adus la picioarele ei.
Ce trist murmură vântul
Şoapte de dincolo de ţărm,
De parcă-mi simte dorul..de-al meu tată
Şi ce dor braţele tale goale,
parfumate de corpul meu,
şi ce dor braţele mele de ale strânge pe ale tale,
dor şi pumnalele vieţii,
întunericul nu se mai face zi, şi luna-mi plânge de milă:
-de ce ai plecat copilă deacasă?
de ţi-e sete de tată, ca de apă!
Ce trist murmură vântul
Şoapte de dincolo de ţărm,
De parcă-mi simte dorul..de-al meu tată
Şi ce cuminte stă vocea ta,
de-aş fi scris cu foc în piele-mi cuvintele tale,
noaptea mi-ar fi senină, zilele pline,
dar le-am uitat precum un elev îşi uită lecţia,
potolită stă şi mâna aspră ce mă mângâia,
dar atâta căldură ascundea asprimea,
am rătăcit în beţie de iluzii şi speranţe,
ce dor mi-e de o lecţie profesoare...
Ce trist murmură vântul
Şoapte de dincolo de ţărm,
De parcă-mi simte dorul..de-al meu tată
Şi ce trist şi scaunul pe care-ţi aşezi aşteptarea,
ore infinite întrerupte de veşti scurte,
în ochi-ţi pierdu-ţi sclipeşte o dorinţă:
de s-ar întoarce copila mea,
de-aş putea s-o zmulg din lumea firii ei,
din anii ce mi-au furat-o,
s-o păstrez o veşnicie,
măcar în amintire ,măcar în gând,
ca atunci pe când o înălţam la cer...
P.S. Compusă de dragul şi dorul tatălui meu...
